Nu vorbe. Un gest

Tin minte, demult, intr-o statie de autobuz, ploua… Acolo m-am intilnit cu Profesorul Meu de Romana (am avut norocul a doi-trei profesori de romana exceptionali si toti mi-au fost cei mai dragi) care, cred, mi-a spus ca era, dintr-un anume motiv, dezamagit de mine… Nu stiu daca azi nu ar fi la fel de dezamagit, din acelasi motiv. Atunci, insa, mi-a zis sa caut si sa citesc, neaparat, jurnalul lui Pavese… Am cautat si gasit cartea mult mai tirziu… si pot spune azi ca ori de cite ori o redeschid „Meseria de a trai a lui Cesare Pavese ma biciuieste si nu doar prin poezia frazelor si eruditia scrisului. Frinturile de viata dezamagita, neomenestile viltori ale unei biografii teribile ma fac sa-mi fie jena de… netrairile, de neframintarile mele. Pavese (asemeni altor scriitori la fel de intens pretuiti, cit degetele de la o mina) nu este doar o jumatate de raft din biblioteca-mi… Jurnalul sau, dedicat la inceput, in 1935, esteticii or implicarii sale politice in viata Cetatii devine spre sfirsit, dupa cinci ani, cel al neputintei de a ascunde la nesfirsit drama unui copil perpetuu infrint de marile-i temeri: iubirea si moartea. Evolutia sau involutia asta, lucida de la un capat la altul, e bulversanta ca si masura egala, nedisimulata, dintre intensitatea vietii si a operei.  Astazi s-au facut 59 de ani de la sinuciderea lui Cesare Pavese. Sinuciderea, tentatia care l-a urmarit mereu, produsa in cele din urma, pare-se atit de banal, din cauza unei femei: „Va veni moartea si va avea ochii tai… „Sinucigasii sint ucigasi timizi. Mazochism in loc de sadism. Placerea de-a ma barbieri dupa doua luni de carcera – de-a ma barbieri singur, in fata unei oglinzi, intr-o camera de hotel, si afara marea. Este pentru prima data cind fac bilantul unui an care nu s-a sfirsit inca. In meseria mea, deci, sint rege. Am facut totul in zece ani. Daca ma gindesc la ezitarile de atunci. In viata mea sint mai disperat si mai pierdut decit atunci. Ce am adunat? Nimic. Am ignorat citiva ani defectele mele, am trait ca si cind nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc. Si apoi, la primul asalt al „nelinistitei ingrijorate, am recazut in nisipurile miscatoare. Din martie ma framint. Numele nu importa. Sint ele oare altceva decit nume fortuite, nume intimplatoare – daca nu acelea, altele? Ramine ca acum stiu care este triumful meu cel mai deplin – si acestui triumf ii lipseste carnea, ii lipseste singele, ii lipseste viata. Nu mai am nimic de dorit pe acest pamint in afara de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment il exclud de acum inainte. Acesta este bilantul anului care nu s-a sfirsit inca, pe care nu-l voi sfirsi. Te mira ca ceilalti trec pe linga tine si nu stiu, atita vreme cit si tu treci pe linga altii si nu stii, nu te intereseaza, care este suferinta lor, cancerul lor ascuns? 17 august 1950 Lucrul de care te temi in cea mai mare taina se intimpla intotdeauna. Scriu: o Tu, ai mila. Si apoi? Ajunge putin curaj. Cu cit durerea este mai determinata si mai precisa, cu atit instinctul vietii se zbate, si piere gindul de sinucidere. Parea usor, cind te gindeai la asta. Si totusi sint atitea femeiusti care au facut-o. E nevoie de umilinta, nu de orgoliu. Toate astea te scirbesc. Nu vorbe. Un gest. Nu voi mai scrie. 18 august 1950? Cesare Pavese – Meseria de a trai About these ads Evalueaza: Partajeaza asta: Partajare pe Tumblr Mai mult http://io-flavius.livejournal. Email Listare Google+ Buzunar Pinterest Apreciez asta: Apreciaza Incarcare... Similare