Artificii in parul meu

Buna ziua, mm? E bine, de ce n-ar fi? La multi ani, oameni dragi! Daca as gandi ca paganii, superstitios, as zice ca am inceput anul cum nu se poate mai prost. Dar de ce sunt totusi fericita? Pentru ca am de ce, de aceea! (Cu totii avem aceleasi motive de fericire, nu sunt eu, numai, vreo aleasa.) Aseara, pielea spatelui meu era scaldata intr-o crema antiinflamatoare, aplicata cu supraabundenta, din disperare, intru calmarea durerilor musculare care imi torturau, deopotriva, de cateva ore, carnea si sufletul. Artificiile de la miezul noptii acesteia, au fost cele mai injurate dusmanoase mie, caci fusesem, in fine, binecuvantata de un somn-medicament, venit  abia-abia. La miezul noptii, traditia (pe care incercasem din toate puterile sa o eludez) in familia lui Marian- si a mea, de-acum- presupune a se coace si manca, fierbinte, o placinta cu branza. Volens, nolens… Am bifat obligativitatea traditia, cu politeturile si complimentele de rigoare, si m-am intors in patul meu de suferinta. La 7 fara, ne-am trezit sa mergem la Biserica, sa participam la Te Deum-ul de 1 Ianuarie. Am pupat si-am fost pupata. Mai presus de toate cele de care m-am atasat aici, imi place mult o doamna, de care, apropiindu-ma sa-i sarut obrajii, pe cand aceasta statea la rand pentru a-si da liturghia, cu lumanarile aprinse, aud sfarait ca de artificii (din cele de prin ’80) si simt miros de porc parlit. Parul meu ardea. Putin a lipsit ca focul sa cuprinda palaria si sa ma pomenesc si cu pielea obrazului in flacari. As fi suferit o mutilare, nu-i asa? Oricum vroiam sa ma tund, acum se impune! Acum ma simt bine. Nu stiu pentru cat timp, sa dea Domnul macar pana diseara, cand voi putea lua linistita “medicamentul”, singurul eficace, singurul care imi face bine: somnul. Sper ca sunteti toti bine, veseli, bucurosi. Eu primesc sorcovisti dulci, dintre care, unii ma lasa sa-i si pup (nu toti, rusinosii!). Sa auzim numai de bine! Tata, La multi ani!