Nu neg

De ce as nega? E miezul noptii si mi-e dor de tine. Iti scriu, stiind ca-n suflet ma citesti. Acolo si conteaza. Ce mai sunt ochii azi, fie ei mari, scanteietori si rostitori de adevar, ori mici, tacuti si ascunsi intr-ale lor orbite, cand inima vorbeste intr-una, chiar si pentru ei? De ce as minti? Stau si ating clapele negre, abia soptit, nu apasat, sa nu le doara, ca nu cumva prin ele sa ajunga la tine parte din durerea lor. Nu vreau sa te gandesti ca imi e dor si, deci, ma doare. Ori ca astept cumva sa-mi vii. Nu vreau sa te gandesti la nimic, nici macar la mine. Vreau doar sa fii…cum esti, cum iti doresti ori trebuie sa fii, in mijlocul oamenilor povestind ori in codru, singur, ascultand. Nu-ti scriu cu inima in chingi, ca altadata. E un asternut plapand ce umple acum o pagina, fara zgomot ori scrijelituri pe un geam la care prea-ndelung s-a batut, cu hopuri si-n etape, discontinuu, intrerupt de albe perioade de orbiri. Poate e scrisul asta precum o ploaie molcoma de toamna, ori precum o ninsoare abia nuntita, cu dor deja de mire-nour, fulgi albiori pe crestet scuturand. Poate e scrisul asta ca un preludiu inspre adormire. Ori inspre o noapte iarasi alba. Sau inspre o noua zi. Cu tine in gand si suflet parcurgand. De ce as nega? E miezul noptii si mi-e dor de tine. Iar tu, cand/daca vei citi, te vei gandi, bizar, din nou: cat de frumos ii scrie lui… Franturi din cantecul asta ce-l ascult se potrivesc scrierii si inimii. Doar franturi. Restul e…Celine.